Re-render

James Blake a avut un an 2010 încărcat. Cu aproape tot anul dedicat producției primului său album, a avut timp să scoată și câteva EP-uri, asta în paralel cu ultimul an de școală la Goldsmiths (muzică populară). EP-urile din 2010 (vezi CMYK, Klavierwerke, etc) l-au adus deja pe James în atenția criticilor, așa că atunci când James Blake, albumul, a apărut, publicul nu era în întregime luat prin surprindere de numele său; conținutul albumului însă avea cu ce să surprindă.

Deși a fost încadrat repede la categoria dubstep, James nu prea urmează regulile genului. Se folosește de unele elemente caracteristice dubstep-ului, dar coloana vertebrală a compozițiilor lui are altă substanță și legăturile nervoase răspund unei alte chimii. James Blake, albumul, este centrat în întregime pe voce. Așa cum au făcut și alții înaintea sa (vezi Antony and the Johnsons sau Karin Dreijer Andersson) James a construit în jurul vocii lui -e drept, uneori puternic modificată digital- eliminând tot surplusul de sunet din acompaniament. Ba chiar a mers și mai departe (apropiindu-se de minimalism) și a lăsat spații întregi libere în melodii care s-au transformat pe nesimțite în spații de susținere, un fel de folosire a pauzei pe post de sunet la momentul oportun, lucru la care James se pricepe foarte bine. Așa cum o pauză într-un discurs poate accentua o anumită idee, James se folosește de spații, de ritm rar ca să contureze mai bine ceea ce exprimă. Din dubstep a preluat pe alocuri un bas foarte jos, simțit în stomac și tot pe alocuri niște ritmuri rupte și niște synth-uri și niște vibrații tot pe frecvență joasă, dar fără a le aduce în față și fără a le suprapune într-un dubstep cât de cât ușor de recunoscut.

Pe Wilhelm Scream, de exemplu, se simte fizic distanța între voce și restul sunetelor. Vocea e inițial în față, apoi se mișcă, trece în spatele restului sunetelor, ca și cum nu-și găsește locul. E o competiție acolo, se acumuleaza energie (cu un maxim pe la jumătatea piesei) pentru ca în final să se producă nu o explozie ci o implozie, melodia părând că se descompune în liniște. Efectele fine pe voce, ca și o parte din sunetele din jur sugereaza adâncime, ajutând versurile să exprime starea de detașare, de lipsă de reper. Ideea e continuată în I never learnt to share în același ton, cu o lungă perioadă la început în care vocea repetă același lucru. Sunete minimale, doar cât să creeze un fond pe care să se așeze vocea. James își folosește vocea -puțin filtrată- în mai multe straturi, unele din ele ca suport pentru vocea principală, la un loc cu restul de sunete electronice aranjate fără vreun tipar.

Totul pare destul de rupt și disparat, ritmul nu e regulat și melodia e discontinuă, și totuși are o capacitate fantastică de autosusținere, lucru pentru care James e impresionant. Transcrie aproape exact (tehnic și emoțional) starea în care e, fie că e rupt, detașat, temător, îndrăgostit fără speranțe sau altfel, prin afișarea acestor stări exact așa cum apar, exact cum se traduc ele prin mâinile lui, la instrumente.
Lindesfarne I: deși vocea e procesată, își păstrează netezimea și suplețea și rămâne elementul central, aproape unic, în melodie. Melodia vine (doar) din voce, din modificarea efectului pe voce și eventual din cele două sau trei sunete din synth-ul lui James. Simplu și eficient. Lindesfarne II în schimb e condusă de tobe și un ritm stabil, poate pentru a compensa maniera liberă în care a curs varianta I.
Limit to your love e poate cea mai pop piesă a albumului, și cu toate astea cea mai reușită (cover după Feist). Vocea rămâne deasupra, restul sunetelor orbitând în jurul ei într-un amestec destul de eterogen și sacadat. Melodia e descompusă, apar acele pauze lungi, aproape surprinzătoare și un ritm simplificat la limită.
James pare expert la manipularea sintetizatorului, dar la capitolul manipularea vocii, fie ea naturală sau prin efecte digitale, e deasupra oricui. Combină vocalizele tip Antony Hegarty (vezi Why don’t you call me, dar de fapt orice piesă e bună de exemplu aici) cu resampling tip Four Tet (vezi pe To Care (Like you) sau I mind) și cu modulări aproape extreme (vezi Lindesfarne I) dar nu-i este frică să o lase naturală atunci când e cazul (vezi pe Measurements, unde face armonie cu mai multe voci suprapuse).

Albumul e fără îndoială avangardist. Greu de încadrat cu precizie în vreun gen, combină dubstep, synthpop și poate chiar RnB în 11 piese discrete, care curg mai mult subînțeles, cu ritm jumătate lipsă și fără explozii puternice. Nu e un album care-l va îmbogăți pe James prin numărul de copii vândute, dar e unul care arată direcții noi în muzica electronică. Cu pauze multe și inteligent folosite, pune puțin mai mult la muncă imaginația ascultătorului; melodia se formeaza între urechi, și asta îl scoate în evidență între majoritatea producțiilor mult prea la îndemână care le poți găsi.