Bat for lashes – Two suns
Natalie Khan, alias Bat for lashes, și-a făcut debutul în 2006 cu un album destul de bine primit la acel moment (nominalizat și la câteva premii), Fur and gold. Dincolo de succesul pe care l-a avut la momentul respectiv, Fur and gold e important pentru că dezvăluie (chiar dacă nu în întregime) natura eterică a muzicii lui Natalie. La un moment dat, se spune că cineva a întrebat-o dacă există ceva pământesc din care să se inspire. La alt moment dat, se spunea despre ea că se aseamănă cu un shaman, sau așa ceva. Exagerări, desigur, dar care pot fi de folos când încerci să vezi de unde vin și cam ce vor Bat for lashes.
Two suns e un album care nu prea are nimic de-a face cu predecesorul său. Și în jurul său există niște povești interesante, cum că Natalie a inventat o anume Pearl în numele căreia a scris albumul, dorindu-și o perspectivă diametral opusă celei proprii. A luat lucrurile aproape de la zero în încercarea de a face albumul nou, ceva diferit (chiar dacă nu opus); oricum, având în vedere poziția pe care o are între partenerele de “scenă” (mă gândesc la scena pop a momentului, cu La roux, Florence și mașina, etc.) nu era o idee bună să rămână în același loc și să facă un album copie, ca stil. Și, într-adevăr, i-a ieșit ceva special, altfel, chiar dacă poate nu așa de bun cum se aștepta.
Glass deschide albumul destul de brutal pentru Bat for lashes, cu niște tobe care se rostogolesc în spatele vocii lui Natalie, dublate de sunete rare și persistente de chitară și sintetizator electronic. Natalie face și niște vocalize care (dintr-un motiv ce-mi scapă) m-au dus cu gândul Dolores o’Riordan. Grimasele sonore ale lui Natalie și ecourile instrumentelor duc melodia într-un plan aflat la ceva distanță de planul real, și asta cumva ne asigură că nu s-a îndepărtat prea tare de ceea ce am simțit deja de pe vremea lui Fur and gold. Se simte încă preferința pentru genul ăsta de metafore cu personaje și peisaje parcă visate, cețoase, magicieni, ogari, etc.
Remarcabile pe album sunt Daniel și Siren song. Pe Daniel, vocea suavă, aproape angelică, a Nataliei se scufundă plăcut între synth-urile moi și ritmul simplu și iese o piesă accesibilă, chiar dacă nu cu totul reprezentativă pentru Bat for lashes. Siren song în schimb e poate cea mai sinceră piesă de pe album; toate artificiile și zorzoanele sunt lăsate la o parte și rămâne vocea care imploră, urcă și coboară, e când plânsă când plină de nerv, și un pian care umple golurile și ține piesa în viață, pe când tot restul instrumentelor parcă vin să o dărâme (vezi tobele de aproape de final care dau senzația vor să închidă totul mai repede și să termine odată). Peace of mind ar putea trece probabil neobservată pe un album PJ Harvey și ascultând-o ai aceeași senzație deranjantă pe care o ai câteodată privind o poză în care subiectul nu e în focus. Păcat de corul care ar fi putut fi folosit mult mai bine. Poate dacă ar fi fost corul de copii de la Dead Man’s Bones… Pe album, sunt multe ocaziile în care ascultând-o pe Natalie te gândești că seamănă cu cineva, dar nu e la fel de bună (Pe Glass, Bjork; Daniel – Fleetwood mac; Two planets – Annie Lennox; Moon and moon – din nou Bjork); și asta nu e tocmai ceva pozitiv.
Cu Scott Walker (al cărui album The drift e printre cele mai bune ascultate în ultima vreme) pe The big sleep, sunt o pereche foarte potrivită. Vocile se aseamănă inclusiv ca timbru și fluiditate și una peste alta produc o reacție tip ți-se-ridică-părul, și pianul cu puțină reverberație nu face nimic să atenueze asta. Piesa nu e doar semnalul sfârșitului ci și imposibilitatea de a accepta așa ceva.
Interesant e felul în care Natalie reușește să te țină suspendat între ceva real, inteligibil, și ceva ireal, de vis, dar care totuși te atrage și te scoate dintre păturile călduțe ale cotidianului. Zona asta nu e chiar de discomfort; e mai degrabă o proiecție foarte flexibilă în care te poți încadra cu propriile lipsuri, cu propriile dorințe și incertitudini, și nu ar fi putut-o contura fără ajutorul lui Pearl. E nevoie de genul ăsta de dualitate ca să poți desena așa ceva, și din punctul ăsta de vedere experimentul lui Natalie e unul reușit. Se simte că implicarea a fost totală și că Natalie s-a expus fără rețineri și fără să facă compromisuri. Ca și experiență sonoră, e forțat pe alocuri, prea moale pe altelocuri, cu siguranță neuniform dar în ansamblu plăcut și relaxant.
