Zola Jesus – Stridulum EP
Nika Danilova are 21 de ani, și e Zola Jesus. Numele l-a inventat în liceu, probabil pentru a se îndepărta de colegii ei cu care nu avea multe de împărțit, pentru a se izola de poveștile plictisitoare și neinteresante ale celor din jur. Singură, în schimb, reușește să identifice lucruri, trăiri sau probleme pe cât de simple pe atât de impresionante, și Stridulum e o încercare de a le comunica.
În stilul ei neobișnuit de direct, cu versuri brute, lăsate exact așa cum au apărut, fără verificări și corecturi și neteziri, subliniate cu vocea care e pe cât de limpede și seducătoare pe atât de greu de suportat, reușește să creeze o atmosferă plină de contraste și antagonii. Pe de o parte fondul sonor e întunecat, aproape de goth, gloomy, înfricoșător chiar (cu synth-urile de sfârșitul zilelor de pe I can’t stand sau Manifest destiny, sau sunetele parcă aleatoare pe care le intercalează din când în când), pe de altă parte vocea care oftează și urlă în același timp (vezi Night sau Trust me), dar nu pentru a te împinge mai departe în prăpastia sonoră ci pentru a te ține acolo la limită, exact cât să nu cazi. Fever Ray mai face așa ceva, dar la Zola Jesus construcția e mult mai directă și parcă mai sinceră. Cam toate șase piesele urmează aceeași creștere la foc mic, cu o introducere lentă, atmosferică, pentru ca apoi să se aglomereze cu tobe și voce și să sfârșească într-un soi de încordare din care nu știi exact dacă urmează o săritură sau o ruptură, până când se face liniște.
“It’s gonna be alright…” spune pe I can’t stand, dar judecând după cum sună EP-ul ăsta, fantomatic și imprevizibil, brut și visceral (și aș putea continua), gândul la ce va urma nu poate decât să mă sperie, în cel mai seducător mod posibil.
