Re-render

Karin Dreier Andersson, alias Fever Ray, este jumătate din duo-ul The Knife. Fără să fie foarte prolifici pe parcursul celor zece ani de colaborare, cei doi frați au reușit să adune un grup consistent și relativ eterogen (ca proveniență muzicală) de fani. Sound-ul The Knife nu seamănă cu nimic altceva, și poate că și de asta au avut așa priză. De ceva vreme însă au luat o pauză serioasă, iar Karin a decis că e timpul să facă un album solo.

Și a ieșit Fever Ray. Începe cu If I had a heart, cu un ritm mai mult subînțeles, o voce ireală, androgină cumva. Tobe foarte puține, un LFO pe fundal, o atmosferă distorsionată de film noir și combinația asta de două voci (una clară, cealaltă cea androgină, cu mult efect) te țin locului și te fac să înțelegi că nu e doar o melodie, ci mult mai mult (și versuri: “If I had a voice, I would sing [...] More, give me more, give me more”). When I grow up, departe de a fi o listă de dorințe sau orice altceva ar sugera titlul, e mai mult o manifestare psihotică, la limita normalului în sens de DSM. “I put my soul in what I do / Last night I drew a funny man with dark eyes and a hanging tongue [...] The face in the ceiling and arms too long / I wait for him to catch me”, spune Karin, printre altele. Registrul sonor se menține la loops și synths, nu mai e ritmul aproape dansabil cu care se jucau la The Knife. Și vocea e simplificată mult, clară pe majoritatea pieselor, deși mai scapă în efecte care te fac să-ți imaginezi tot soiul de creaturi pe care doar în vise le întâlnești. Seven e puțin mai ritmat, dar în același registru, tot la periferia normalității, outside looking in. În aceeași frază se produc asocieri dificile: “We talk about love / We talk about dishwasher tablets / And we dream about heaven”.
Karin pare să aibă un fel de repulsie pentru lucrurile triviale care i se amestecă în treburi, dar nu e activă. Se manifestă mai mult prin indiferență și retragere. Soluțiile le simte tot în afara realității, sau cel puțin în afara realității uzuale. Triangle walks confirmă cumva zvonul că inspirația pentru albumul ăsta e datorată unor perioade de deprivare de somn, lucru dus mai departe și în Concrete walls (“Eyes are open the mouth cries / Haven’t slept since summer”), unde lipsa de odihnă generează și claustrofobie. Pe I’m not done parcă nici nu mai are repere, așa de afectată îi e percepția (“Is it dark already? / How light is a light? / Do you laugh while screaming? / Is it cold outside?”).
Keep the streets empty for me e cel mai înalt punct al albumului. Pe lângă loop-ul din fundal și ocazionalele sunete de nai (sau ce instrument cu tuburi de suflat o fi), e poate cea mai frumoasă Karin de până acum, cu vocea nealterată, la fel de sensibilă, și versuri care fac melodia să sune aproape ca un cântec pentru copii, care ți se strecoară în cap și nu mai vrea să plece de acolo.

Lipsit de ritmul pe care The Knife se baza, cât de cât, și simplificat serios, Fever Ray nu sare prea departe de trunchi totuși. E un album plin de referințe organice și senzoriale. Umezeală, asfalt, scoici, crabi, mare, zăpadă și multe altele, asociate în scene tulburătoare care te fac să le simți mirosul, gustul, răceala sau căldura; timpul e încetinit cumva, ca atunci când ești atât de obosit încât somnul vine greu, și starea aia pare că durează o veșnicie. Deși în general liniștit și lent, inspiră o senzație de imprevizibil, o frică greu de identificat; plin de imagini singuratice, peisaje reci și pustii, gen Bjork, dar și lipsit de vreo dorință de a le traversa. E foarte persistentă starea asta de… imobilitate agitată. Sunetele (atât vocea cât și synths, drones, și ce mai folosește) par să vină dintr-o zonă foarte cavernoasă, semi-întunecată și unde singura legătură veritabilă pe care o poți stabili e cu propriile angoase și dezechilibre. De la începuturi, The Knife, atât în muzică cât și în relația cu publicul s-au jucat cu identitatea lor, au ascuns-o și deformat-o intenționat (măști, ecrane pe scenă care îi protejau de public, etc). Karin, pe Fever Ray, e de o sinceritate aproape copilărească, dar încă nu iese din umbră, nu de tot. Din zona asta a ei de comfort, sau discomfort la fel de bine, a făcut ceea ce e unul din cele mai bune albume ale anului.