Antony and the Johnsons – Thank you for your love
Thank you for your love e un EP scurt, un fel de pregătire probabil pentru următorul album, Swanlights. Intenția e să fie un fel de preview pentru albumul ce urmează. Ceea ce e puțin ciudat, având în vedere că o piesă (My Lord My Love) a fost deja inclusă pe niște variante ale albumului The crying light, și alte două piese sunt cover-uri după Dylan și Lennon (Pressing on și respectiv Imagine). Antony Hegarty, ca stil și voce, e același pe care-l știm. Vibrato și multă tânguială elaborată, ceea ce par a fi confesiuni intime îmbrăcate într-o teatralitate poate excesivă, tristețe și neîmplinire, etc. Constantă e și senzația că albumul nu are început și sfârșit, că de oriunde l-ai apuca, parcă îl știi de dinainte, care nu e neapărat în avantajul său.
Remarcabil însă e faptul că există o schimbare de conținut și/sau de atitudine. Antony pare să fi ieșit din umbră, pare să fi găsit undeva o mare parte din lucrurile pe care și le dorea pe celelalte albume, ba chiar are de unde da, așa că împarte mulțumiri (vezi piesa titlu), epitete și dragoste în jurul său (către acest “you” nedeterminat, lucru care poate fi pe placul celor ce-l ascultă, lăsându-le lor libertatea să aleagă cine e “you”, poate chiar să se aleagă pe ei înșiși, ca ascultători), într-un altruism pe care nu l-am observat până acum. E o parte a lui care nu a fost așa evidentă, fiind înainte foarte ocupat cu a exprima golurile pe care le simțea și cu a descrie hăurile care se căscau în jurul lui la fiecare pas (sic!). Chiar și cele două piese cover se potrivesc destul de bine pe EP și sunt în aceeași notă. Antony are calitatea asta de a putea interpreta orice în stilul lui deosebit fără a părea pretențios, fals sau artificial mai mult decât intenționează.
Ca și conținut sonor, pe lângă vocea lui Antony, piesele nu conțin prea mult. Majoritatea au un fundal de clape lente sau acorduri de chitară care susțin un fel de ceață acustică în spatele a ceea ce Antony desenează cu vocea. Până și versurile au multe părți banale, sau care ar fi banale dacă n-ar fi aceeași voce (pe piesa titlu nu știu cât aș fi putut rezista la repetiția acelui “thank you”, “thank you”… ).
EP-ul pare a fi făcut doar ca o confirmare a prezenței lui Antony. Nu conține prea mult material original (de fapt singura piesă cu adevărat originală de aici e You are the treasure) dar marchează totuși o schimbare. Efectul depinde în întregime de poziția pe care sunteți înainte de a-l asculta. Fanii Antony and the Johnsons o să fie fericiți să-l audă din nou. Dacă înainte vi se părea prea teatral spre fals, tot acolo o să fiți și după EP-ul ăsta. Schimbarea de atitudine nu îl depărtează de linia pe care merge Antony Hegarty ca stil. Eventual îl face să sară puțin, pe altă dimensiune.
