65daysofstatic – We were exploding anyway
Venind de la o formație care m-a obișnuit cu un post rock relativ clasic ca formă, cu multă chitară, cu creșteri și ruperi de ritm, cu tobe agresive și o dinamică complexă, albumul ăsta e o schimbare importantă. Tot timpul am asociat, subiectiv, 65daysofstatic (cu The destruction of small ideas de exemplu) și mai multe albume post rock (fie de la This will destroy you, God is an astronaut, Explosions in the sky sau chiar Mogwai și Godspeed, you black emperor!) cu o stare mai degrabă spre latență și imaginație, gen e-doar-la-tine-n-cap, stimulii acționând mai degrabă subtil și fără a produce reacții imediat vizibile.
65daysofstatic făceau deci cam același lucru cu senzorii mei. Până acum. We were exploding anyway e un titlu foarte bun pentru ce e albumul. Explozia în cauză s-ar fi putut sfârși negativ dacă protagoniștii n-ar fi fost 65daysofstatic, cu trecutul lor plin de experiențe live, unele -mai recente- chiar în compania The Cure.
Pe We were exploding anyway se produc schimbări importante. Transformări mai degrabă. Sunt tot ei, acolo, în spatele instrumentelor, dar parcă mai destinși și mai relaxați, mai expresivi. Nu se mai gândesc așa mult la cum dozează sunetul, parcă sunt mai puține calcule, mai multă joacă și mai multă încredere.
Și începe cu Mountainhead. Prima oară ascultată, începe aproape dance, ca o piesă de club. Parcă e Moderat jucându-se cu un beat simplu, pentru ca apoi să treacă în ceva care seamănă cu God is an astronaut (cam un Route 666, așa). Abia după câteva repetări dispar referințele astea și poate fi simțită așa cum e: se simte bine încă chitara predominantă, cu mult sunet digital pe lângă și tobe repetitive, un pic dance. Sunetul e transformat însă, fundamental. E altă energie, se învârte în jurul altor poli. Influențele noi propulsează piesele într-o goană pe alte rute senzoriale. Crash tactics folosește tehnici de DJ, cu ritm tăiat, sunete eliminate brusc, de parcă și auzi lumea urlând când revine pe un beat puternic. Fără a abandona construcțiile ascendente tipice post rock, combinația cu noile ritmuri, joaca asta cu jucăriile noi duce lucrurile mai departe în ceea ce pare o formulă foarte coerentă și captivantă, deși luate separat, n-ai fi zis niciodată că ingredientele se pot amesteca. Dance dance dance are un ritm tribal. Weak4 parcă are tobe luate de la Prodigy combinate cu ceva Crystal Castles sau mai rău, Pendulum. Piano fights te duce de la clapele simple de la început la o construcție grandioasă, după jumătatea piesei, un fel de înapoi la rădăcini bine plasat între elemente accesibile.
Poate și din cauza colaborării cu Robert Smith, Come to me e piesa care probabil e Piesa albumului. Și e 65daysofstatic în cel mai bun moment de până acum. Pe o suprafață netezită de niște clinchete suave se suprapune o tobă monotonă și vocea lui Robert Smith, pe repeat. Urcă o vreme, ritmul, zgomotul, până când se taie și se regrupează pentru o nouă învăluire. Chitara punctează doar momentele cheie. Alt loop de voce și toba ca un puls care urcă și coboară. Vreo opt minute de așa ceva te lasă extenuat, chiar dacă nu într-un sens pur fizic. Urmează Go complex, care e cam în același ton cu Weak4. Liber la voce distorsionată, deep bass și sample-uri digitale cât cuprinde. Pendulum ar trebui să se simtă amenințați.
Starea asociată nu mai e de latență. În nici un caz. Albumul ăsta e organic, fizic de-a dreptul. 65daysofstatic s-au folosit din plin de experiență și inspirați, au mizat pe combinații fantastice și au obținut efecte impresionante. Poți sări și urla ascultând albumul, și, mai mult, câteodată chiar vrei. Are zone cenușii, de cădere liberă sau -în funcție de stare- de plutire (am reținut în sensul ăsta niște bucăți din Debutante), zone atât de plăcute dacă vii de la un post rock “clasic”, dar îți trezește la viață și alte simțuri și alte porniri, îți lasă (și) un gust pământesc, un amestec de arome tari, neașteptate, și asta face din el un album excelent.
