Re-render

Karin Dreier Andersson, alias Fever Ray, este jumătate din duo-ul The Knife. Fără să fie foarte prolifici pe parcursul celor zece ani de colaborare, cei doi frați au reușit să adune un grup consistent și relativ eterogen (ca proveniență muzicală) de fani. Sound-ul The Knife nu seamănă cu nimic altceva, și poate că și de asta au avut așa priză. De ceva vreme însă au luat o pauză serioasă, iar Karin a decis că e timpul să facă un album solo.

Și a ieșit Fever Ray. Începe cu If I had a heart, cu un ritm mai mult subînțeles, o voce ireală, androgină cumva. Tobe foarte puține, un LFO pe fundal, o atmosferă distorsionată de film noir și combinația asta de două voci (una clară, cealaltă cea androgină, cu mult efect) te țin locului și te fac să înțelegi că nu e doar o melodie, ci mult mai mult (și versuri: “If I had a voice, I would sing [...] More, give me more, give me more”). When I grow up, departe de a fi o listă de dorințe sau orice altceva ar sugera titlul, e mai mult o manifestare psihotică, la limita normalului în sens de DSM. “I put my soul in what I do / Last night I drew a funny man with dark eyes and a hanging tongue [...] The face in the ceiling and arms too long / I wait for him to catch me”, spune Karin, printre altele. Registrul sonor se menține la loops și synths, nu mai e ritmul aproape dansabil cu care se jucau la The Knife. Și vocea e simplificată mult, clară pe majoritatea pieselor, deși mai scapă în efecte care te fac să-ți imaginezi tot soiul de creaturi pe care doar în vise le întâlnești. Seven e puțin mai ritmat, dar în același registru, tot la periferia normalității, outside looking in. În aceeași frază se produc asocieri dificile: “We talk about love / We talk about dishwasher tablets / And we dream about heaven”.
Karin pare să aibă un fel de repulsie pentru lucrurile triviale care i se amestecă în treburi, dar nu e activă. Se manifestă mai mult prin indiferență și retragere. Soluțiile le simte tot în afara realității, sau cel puțin în afara realității uzuale. Triangle walks confirmă cumva zvonul că inspirația pentru albumul ăsta e datorată unor perioade de deprivare de somn, lucru dus mai departe și în Concrete walls (“Eyes are open the mouth cries / Haven’t slept since summer”), unde lipsa de odihnă generează și claustrofobie. Pe I’m not done parcă nici nu mai are repere, așa de afectată îi e percepția (“Is it dark already? / How light is a light? / Do you laugh while screaming? / Is it cold outside?”).
Keep the streets empty for me e cel mai înalt punct al albumului. Pe lângă loop-ul din fundal și ocazionalele sunete de nai (sau ce instrument cu tuburi de suflat o fi), e poate cea mai frumoasă Karin de până acum, cu vocea nealterată, la fel de sensibilă, și versuri care fac melodia să sune aproape ca un cântec pentru copii, care ți se strecoară în cap și nu mai vrea să plece de acolo.

Lipsit de ritmul pe care The Knife se baza, cât de cât, și simplificat serios, Fever Ray nu sare prea departe de trunchi totuși. E un album plin de referințe organice și senzoriale. Umezeală, asfalt, scoici, crabi, mare, zăpadă și multe altele, asociate în scene tulburătoare care te fac să le simți mirosul, gustul, răceala sau căldura; timpul e încetinit cumva, ca atunci când ești atât de obosit încât somnul vine greu, și starea aia pare că durează o veșnicie. Deși în general liniștit și lent, inspiră o senzație de imprevizibil, o frică greu de identificat; plin de imagini singuratice, peisaje reci și pustii, gen Bjork, dar și lipsit de vreo dorință de a le traversa. E foarte persistentă starea asta de… imobilitate agitată. Sunetele (atât vocea cât și synths, drones, și ce mai folosește) par să vină dintr-o zonă foarte cavernoasă, semi-întunecată și unde singura legătură veritabilă pe care o poți stabili e cu propriile angoase și dezechilibre. De la începuturi, The Knife, atât în muzică cât și în relația cu publicul s-au jucat cu identitatea lor, au ascuns-o și deformat-o intenționat (măști, ecrane pe scenă care îi protejau de public, etc). Karin, pe Fever Ray, e de o sinceritate aproape copilărească, dar încă nu iese din umbră, nu de tot. Din zona asta a ei de comfort, sau discomfort la fel de bine, a făcut ceea ce e unul din cele mai bune albume ale anului.

Thank you for your love e un EP scurt, un fel de pregătire probabil pentru următorul album, Swanlights. Intenția e să fie un fel de preview pentru albumul ce urmează. Ceea ce e puțin ciudat, având în vedere că o piesă (My Lord My Love) a fost deja inclusă pe niște variante ale albumului The crying light, și alte două piese sunt cover-uri după Dylan și Lennon (Pressing on și respectiv Imagine). Antony Hegarty, ca stil și voce, e același pe care-l știm. Vibrato și multă tânguială elaborată, ceea ce par a fi confesiuni intime îmbrăcate într-o teatralitate poate excesivă, tristețe și neîmplinire, etc. Constantă e și senzația că albumul nu are început și sfârșit, că de oriunde l-ai apuca, parcă îl știi de dinainte, care nu e neapărat în avantajul său.

Remarcabil însă e faptul că există o schimbare de conținut și/sau de atitudine. Antony pare să fi ieșit din umbră, pare să fi găsit undeva o mare parte din lucrurile pe care și le dorea pe celelalte albume, ba chiar are de unde da, așa că împarte mulțumiri (vezi piesa titlu), epitete și dragoste în jurul său (către acest “you” nedeterminat, lucru care poate fi pe placul celor ce-l ascultă, lăsându-le lor libertatea să aleagă cine e “you”, poate chiar să se aleagă pe ei înșiși, ca ascultători), într-un altruism pe care nu l-am observat până acum. E o parte a lui care nu a fost așa evidentă, fiind înainte foarte ocupat cu a exprima golurile pe care le simțea și cu a descrie hăurile care se căscau în jurul lui la fiecare pas (sic!). Chiar și cele două piese cover se potrivesc destul de bine pe EP și sunt în aceeași notă. Antony are calitatea asta de a putea interpreta orice în stilul lui deosebit fără a părea pretențios, fals sau artificial mai mult decât intenționează.
Ca și conținut sonor, pe lângă vocea lui Antony, piesele nu conțin prea mult. Majoritatea au un fundal de clape lente sau acorduri de chitară care susțin un fel de ceață acustică în spatele a ceea ce Antony desenează cu vocea. Până și versurile au multe părți banale, sau care ar fi banale dacă n-ar fi aceeași voce (pe piesa titlu nu știu cât aș fi putut rezista la repetiția acelui “thank you”, “thank you”… ).

EP-ul pare a fi făcut doar ca o confirmare a prezenței lui Antony. Nu conține prea mult material original (de fapt singura piesă cu adevărat originală de aici e You are the treasure) dar marchează totuși o schimbare. Efectul depinde în întregime de poziția pe care sunteți înainte de a-l asculta. Fanii Antony and the Johnsons o să fie fericiți să-l audă din nou. Dacă înainte vi se părea prea teatral spre fals, tot acolo o să fiți și după EP-ul ăsta. Schimbarea de atitudine nu îl depărtează de linia pe care merge Antony Hegarty ca stil. Eventual îl face să sară puțin, pe altă dimensiune.

Venind de la o formație care m-a obișnuit cu un post rock relativ clasic ca formă, cu multă chitară, cu creșteri și ruperi de ritm, cu tobe agresive și o dinamică complexă, albumul ăsta e o schimbare importantă. Tot timpul am asociat, subiectiv, 65daysofstatic (cu The destruction of small ideas de exemplu) și mai multe albume post rock (fie de la This will destroy you, God is an astronaut, Explosions in the sky sau chiar Mogwai și Godspeed, you black emperor!) cu o stare mai degrabă spre latență și imaginație, gen e-doar-la-tine-n-cap, stimulii acționând mai degrabă subtil și fără a produce reacții imediat vizibile.
65daysofstatic făceau deci cam același lucru cu senzorii mei. Până acum. We were exploding anyway e un titlu foarte bun pentru ce e albumul. Explozia în cauză s-ar fi putut sfârși negativ dacă protagoniștii n-ar fi fost 65daysofstatic, cu trecutul lor plin de experiențe live, unele -mai recente- chiar în compania The Cure.

Pe We were exploding anyway se produc schimbări importante. Transformări mai degrabă. Sunt tot ei, acolo, în spatele instrumentelor, dar parcă mai destinși și mai relaxați, mai expresivi. Nu se mai gândesc așa mult la cum dozează sunetul, parcă sunt mai puține calcule, mai multă joacă și mai multă încredere.
Și începe cu Mountainhead. Prima oară ascultată, începe aproape dance, ca o piesă de club. Parcă e Moderat jucându-se cu un beat simplu, pentru ca apoi să treacă în ceva care seamănă cu God is an astronaut (cam un Route 666, așa). Abia după câteva repetări dispar referințele astea și poate fi simțită așa cum e: se simte bine încă chitara predominantă, cu mult sunet digital pe lângă și tobe repetitive, un pic dance. Sunetul e transformat însă, fundamental. E altă energie, se învârte în jurul altor poli. Influențele noi propulsează piesele într-o goană pe alte rute senzoriale. Crash tactics folosește tehnici de DJ, cu ritm tăiat, sunete eliminate brusc, de parcă și auzi lumea urlând când revine pe un beat puternic. Fără a abandona construcțiile ascendente tipice post rock, combinația cu noile ritmuri, joaca asta cu jucăriile noi duce lucrurile mai departe în ceea ce pare o formulă foarte coerentă și captivantă, deși luate separat, n-ai fi zis niciodată că ingredientele se pot amesteca. Dance dance dance are un ritm tribal. Weak4 parcă are tobe luate de la Prodigy combinate cu ceva Crystal Castles sau mai rău, Pendulum. Piano fights te duce de la clapele simple de la început la o construcție grandioasă, după jumătatea piesei, un fel de înapoi la rădăcini bine plasat între elemente accesibile.
Poate și din cauza colaborării cu Robert Smith, Come to me e piesa care probabil e Piesa albumului. Și e 65daysofstatic în cel mai bun moment de până acum. Pe o suprafață netezită de niște clinchete suave se suprapune o tobă monotonă și vocea lui Robert Smith, pe repeat. Urcă o vreme, ritmul, zgomotul, până când se taie și se regrupează pentru o nouă învăluire. Chitara punctează doar momentele cheie. Alt loop de voce și toba ca un puls care urcă și coboară. Vreo opt minute de așa ceva te lasă extenuat, chiar dacă nu într-un sens pur fizic. Urmează Go complex, care e cam în același ton cu Weak4. Liber la voce distorsionată, deep bass și sample-uri digitale cât cuprinde. Pendulum ar trebui să se simtă amenințați.

Starea asociată nu mai e de latență. În nici un caz. Albumul ăsta e organic, fizic de-a dreptul. 65daysofstatic s-au folosit din plin de experiență și inspirați, au mizat pe combinații fantastice și au obținut efecte impresionante. Poți sări și urla ascultând albumul, și, mai mult, câteodată chiar vrei. Are zone cenușii, de cădere liberă sau -în funcție de stare- de plutire (am reținut în sensul ăsta niște bucăți din Debutante), zone atât de plăcute dacă vii de la un post rock “clasic”, dar îți trezește la viață și alte simțuri și alte porniri, îți lasă (și) un gust pământesc, un amestec de arome tari, neașteptate, și asta face din el un album excelent.