Re-render

High Violet era unul din cele mai aşteptate albume, cu atât mai mult cu cât The National, în ultimii ani, a ieşit foarte la lumină. High Violet a fost anunţat şi pus spre audiţie liberă de NY Times într-un articol lung şi elaborat (poate un pic prea lung).
Nu mai sună doar în căştile celor cu obiceiuri somnambulice sau a celor cu program de 8 ore care se transformă în 10-12 şi care ajung acasă şi încearcă să găsească comfort în băi regulate în propria blazare şi propria singurătate. Matt Berninger ajută cu siguranţă la întreţinerea atmosferei ăsteia leneşe, de somn dar nu chiar somn combinată cu o concentrare senzorială. De la tobele lui Bryan Devendorf la backing vocals la chitara un pic murdară la vocea lui Matt melodiile te trag într-o dezordine comfortabilă; e cumva o surpriză plăcută deschiderea asta, senzaţia pe care The National o dau… parcă nu fac nimic deosebit, parcă nu muncesc deloc ca să obţină efectele, pare extrem de natural. Când ajungi în schimb la a nu-ştiu-câta audiţie (ca toate albumele The National, şi High Violet e cu efect întârziat…) realizezi că există subtilităţi, că există versuri care dau totul peste cap deşi iniţial nu le dăduseşi cine ştie ce importanţă. Printre altele, şi asta e o parte foarte plăcută la High Violet, că îl descoperi cu timpul, şi după Boxer şi Alligator (care erau mai tinere, care mai dădeau pe dinafară, erau mai directe şi mai aspre parcă…) îţi dai seama că e puţin altceva, că e uimitor cum The National au avut o evoluţie atât de naturală, că genele muzicii lor s-au combinat atât de fericit încât i-au dus pe drumul optim până acum.

Bloodbuzz Ohio cred că e cel mai bun exemplu despre cum funcţionează The National pe ultimul album. Matt, cu vocea lui joasă, aproape plictisită, şi versurile ex-ce-lente, tobele care complementează la fix pianul, şi “I was carried / to Ohio in a swarm of bees”… Scoase din contextul melodiilor, versurile poate par puţin deconectate, poate nu poţi urmări exact firul. Dar funcţionează, împreună cu restul, atât de bine, în sensul că e sincer, neforţat, real. Poveştile sunt un pic mai subtile decât pe Boxer sau Alligator, e drept, dar subiectele sunt aceleaşi drame comune (vezi de exemplu problema paternităţii, în Afraid of everyone), aceleaşi probleme normale, neexagerate, netransportate în lumi fictive şi netrecute prin (prea) complicate filtre lirice. Sorrow spune povestea unei despărţiri, fără ornamente preţioase şi sentimentalisme inutile. Anyone’s ghost e povestea dinaintea unei despărţiri, deşi nimic nu e iminent. E doar senzaţia că nu eşti dorit… “you say you stayed home alone with the flu / find out from friends that wasn’t true”. E despre a nu fi la locul potrivit, şi în jur la ideea asta e mult din album. Goluri şi distanţe. “now we’ll leave the silver city ’cause all the silver girls / gave us black dreams” spune pe Conversation 16. Totul e spus calm şi lent, cu atitudinea omului care, deşi visător şi melancolic, ştie despre pericolele în care te pune o asemenea stare. E un fel de “I miss the comfort in being sad” dar fără tendinţe suicidale, şi asta îl face matur şi sensibil în acelaşi timp, combinaţie care nu are cum să nu fie atractivă.

The National pur şi simplu nu ratează nici o melodie pe High Violet. E un album excelent, cap-coadă, de la Terrible love la Vanderlyle crybaby geeks. E perfect pentru vârsta pe care o are The National (vârstă muzicală, dacă pot spune aşa) şi perfect pentru momentul la care a venit. Până la urmă, deşi cu mişcări mai exersate, cu manifestări puţin mai subtile şi expresii mai netezite, High Violet atinge la fel de mult şi exprimă la fel de dens. E acolo pentru toată lumea şi rămâne să alegem dacă ne amestecăm vieţile cu el sau nu.