Nedry – Condors
Deși la început poate părea doar încă un album de dubstep care are ca principală calitate faptul că face podelele să tremure prin frecvențele de bas, chiar nu e așa. Nu e așa absolut deloc.
Adică, nu înțelegeți greșit, basul e din categoria aia care la volumul potrivit îți poate mișca organele interne, și ritmul vine clar din dubstep, de pe la Skream sau poate Burial vin sincopele și măsura ruptă (ritmul de fapt e subliniat mai mult de chitara bas și de chitară, așa cum îi stă bine la dubstep). Printre cele clasice ale genului, Matt Parker și Chris Amblin (responsabili cu electronica grupului) pun o grămadă de alte sunete, tot felul de zgomote electronice, glitch-uri și swirl-uri și cam tot ce vă vine în minte din registrul ăsta. Rezultatul e o perdea sonoră care vibrează parcă și ea atunci când sunetele joase îți deformează temporar corpul. Chitara (destul de curajos pusă în aceeași echipă cu restul) are câteodată o tentă post rock, care ar putea explica motivul pentru care Nedry cică vor fi supporting act pentru 65daysofstatic.
Ayu Okakita face vocea pe album. Pe o parte din piese, fiindcă unele nu au voce. Altele au voce dar e doar pentru a scoate niște onomatopee. Nici nu au nevoie de mai mult. Revenind la voce, e greu de încadrat. Câteodată limpede, alteori mascată sub cine știe ce efecte, moale și melancolică (pe Apples & Pears sau Swan Ocean) și apoi ascuțită, nervoasă, lunatică (a la Cocteau Twins, pe Squid Cat Battle de exemplu), poate fi delicată în sensul în care de exemplu Bjork e delicată, sau poate arăta o puternică personalitate, în sensul în care de exemplu vocea lui Tori Amos are personalitate.
E chiar suprinzător, albumul, dar trebuie să pornești cu urechea odihnită și fără tentația de a-i lipi pe Nedry de alte nume cu care poate au ceva în comun (știu eu, Portishead, Lamb, Skream, Burial, Cocteau Twins, 65daysofstatic, etc). Sunt piese care sunt chiar melancolice și care curg frumos susținute de vocea lui Ayu (sau fără ea) și poate de niște versuri care plutesc undeva, ca o ceață, deasupra monstrului care abia așteaptă să iasă din difuzoarele de bas. Așa începe Condors, cu A42, frumos, lent, ritmic chiar, cu niște inserții electronice foarte în limita suportabilului. Pe Apple & Pears totul își dă drumul. Ayu își manevrează vocea printre valurile provocate de bas în ceea ce pare a fi o masă fluidă de sunete (care chiar și conține ceva ce sună cristalin, a apă curgând) și undeva acolo dedesubt se simte un fel de amenințare și un pic ți-e frică, fără să vrei. Squid cat battle duce sentimentul ăsta mai departe, spre piele încrețită și o senzație subită de răcoare la ceafă și la încheieturi; poate e chitara distorsionată, poate vocalizele lui Ayu, poate zgomotele de degete trecute peste corzi tensionate, nu se știe. Senzația de nod în gât însă e greu de înlăturat și undeva în zona asta stă motivul pentru care Condors e așa de atractiv. Și Scattered conține distors cu chitara electrică, și ritmul ținut la corzi e transferat apoi la degetele manevratoare de butoane ale unuia din cei doi (Matt sau Chris) care îl țin un pic apoi îl dau înapoi chitarei. Se așează foarte bine, sunetele în piese, piesele în album. După Condors (piesa) și Swan Ocean (puțin mai lentă, mai moale, chiar dacă la un moment dat ritmul e mai alert; e mult mai curată cumva, parcă ar încerca să netezească stratul de zgomot “greu” care s-a depus mai înainte) albumul se încheie cu Where the dead birds go. Aici, ceva bâzâie în permanență, în spate parcă ceva e pus pe repeat în mod neintenționat, ca și când adormi și acul tot sare pe placă repetând ultimele câteva note.
Sunetele se așează foarte bine în piese, și piesele în album (mă repet, știu). E o senzație de întreg până la urmă la care nu te gândești decât după ce s-a făcut liniște. Nu e o treabă făcută repede, improvizată (poate unii chiar ar obiecta că parcă pare prea planificat totul), și niciunul din cei trei nu se ferește să atace ceea ce tocmai s-a construit în fiecare piesă sau ritm, iar efectul e că se îmbunătățește clar experiența Condors.
Chiar dacă genurile dubstep/trip-hop nu au așa mare trecere, Condors al celor de la Nerdy merită ascultat. Cu basul cât de tare suportați.
