The xx – XX
Prima oară când e ascultat, XX nu rămâne aşa tare în memorie. Totuşi, te face să-i dai o şansă. Şi dacă îl asculţi de câteva ori, deja e cu totul altă poveste. Se transformă în ceva plăcut, chiar dacă nu ştiu dacă e neapărat ceva deosebit de frumos. E ceva foarte intim şi relaxant.
The xx sunt foarte tineri şi ăsta e primul album. Chiar n-ai zice, că e produs de nişte nou veniţi, albumul. Cumva zici că e pop, dar nu urmează o reţetă clasică, nu e aşa bine definit şi nici comparabil cu alte succese pop de dată recentă. Poate de asta iese în evidenţă, fiindcă -deşi foarte nou- e un stil foarte original şi care pare foarte natural.
De la Intro, îţi dai seama cumva cam în ce linii se încadrează XX. Intro-ul ăsta are un aer misterios dar nu întunecat. E ca şi când ai vedea un film cu cineva care are un plan secret care implică să facă ceva bun. Un complot al binelui, cumva. La asta mă face să mă gândesc (nu întrebaţi de ce). Urmează VCR, cu al său “… you, you just know, you just do” şi cu nota asta pozitivă subtilă, mascată un pic de versurile cântate alternativ de cei doi (Romy Madley Croft şi Oliver Sim). Crystallised, împreună cu Heart skipped a beat şi poate Basic Space sunt cele care fac albumul. Din nou, versurile celor doi, ritmul simplu şi languros, un pic de accente de chitară (Romy o ţine sub control, nu dă nimic pe dinafară, nimic ce nu e necesar) completate de bass-ul (câteodată sună aproape funk) lui Oliver care insistă pe nişte succesiuni limpezi, fără artificii, exact la subiect şi care se potrivesc la fix în ansamblu. Versurile par nesigure şi distante (“sometimes, I still need you…”, “I think I’m losing where you end and I begin”, “I can’t give it up, to someone elses touch, because I care too much”, etc…) dar e atât de plăcut să te laşi pradă melancoliei şi să trăieşti povestea, încât până la urmă totul prinde un sens. În plus, vocile celor doi contrastează (a lui Oliver, mai dură, puţin pe nas, fără prea mult sentiment, şi a ei, tristă, naivă, melodioasă şi fluidă şi orice combinaţii între astea) într-un mod foarte plăcut, ceea ce face piesele şi mai bune. Sunt şi câteva piese unde Romy e singură cu vocea (Shelter, de exemplu) şi se descurcă remarcabil. Interesant e cum pe unele piese (vezi Intro sau Infinity) există acele acorduri de chitară şi note de bas cu o tonalitate minoră (şi o notă cumva enigmatică) care au clar un efect cinematic. Bucăţile alea melodice le-aş vedea pe coloana sonoră de la un Dead Man de Jim Jarmusch sau a unui alt film cu cine ştie ce personaj misterios şi care (filmul) are/ar avea o puternică componentă vizuală, poate în detrimentul subiectului propriu-zis. Şi XX are o componentă… imagistică (să nu-i zic tot vizuală) puternică.
Ceea ce rămâne după ce asculţi albumul (înafară de câteva “catchy tunes” şi câteva versuri destul de ieşite din comun încât să fie reţinute) este ceva cald (greu de definit ce, undeva pe sub stern) şi poate o îmbunătăţire a dispoziţiei de a visa. Pentru cei foarte dinamici, poate nici nu e un album care să merite foartă multă atenţie. E totuşi remarcabil cât de bine se descurcă The xx pe primul lor album, într-o manieră în care alte formaţii reuşesc abia după multe încercări. Adăugaţi la asta cât de tineri sunt, şi cu atât mai mult devine demn de atenţie. Numai bun de ascultat noaptea, în maşină, sau în căşti, la plimbare printr-un oraş în semiîntuneric.
