James Blake – James Blake

James Blake a avut un an 2010 încărcat. Cu aproape tot anul dedicat producției primului său album, a avut timp să scoată și câteva EP-uri, asta în paralel cu ultimul an de școală la Goldsmiths (muzică populară). EP-urile din 2010 (vezi CMYK, Klavierwerke, etc) l-au adus deja pe James în atenția criticilor, așa că atunci când James Blake, albumul, a apărut, publicul nu era în întregime luat prin surprindere de numele său; conținutul albumului însă avea cu ce să surprindă.

Deși a fost încadrat repede la categoria dubstep, James nu prea urmează regulile genului. Se folosește de unele elemente caracteristice dubstep-ului, dar coloana vertebrală a compozițiilor lui are altă substanță și legăturile nervoase răspund unei alte chimii. James Blake, albumul, este centrat în întregime pe voce. Așa cum au făcut și alții înaintea sa (vezi Antony and the Johnsons sau Karin Dreijer Andersson) James a construit în jurul vocii lui -e drept, uneori puternic modificată digital- eliminând tot surplusul de sunet din acompaniament. Ba chiar a mers și mai departe (apropiindu-se de minimalism) și a lăsat spații întregi libere în melodii care s-au transformat pe nesimțite în spații de susținere, un fel de folosire a pauzei pe post de sunet la momentul oportun, lucru la care James se pricepe foarte bine. Așa cum o pauză într-un discurs poate accentua o anumită idee, James se folosește de spații, de ritm rar ca să contureze mai bine ceea ce exprimă. Din dubstep a preluat pe alocuri un bas foarte jos, simțit în stomac și tot pe alocuri niște ritmuri rupte și niște synth-uri și niște vibrații tot pe frecvență joasă, dar fără a le aduce în față și fără a le suprapune într-un dubstep cât de cât ușor de recunoscut.

Pe Wilhelm Scream, de exemplu, se simte fizic distanța între voce și restul sunetelor. Vocea e inițial în față, apoi se mișcă, trece în spatele restului sunetelor, ca și cum nu-și găsește locul. E o competiție acolo, se acumuleaza energie (cu un maxim pe la jumătatea piesei) pentru ca în final să se producă nu o explozie ci o implozie, melodia părând că se descompune în liniște. Efectele fine pe voce, ca și o parte din sunetele din jur sugereaza adâncime, ajutând versurile să exprime starea de detașare, de lipsă de reper. Ideea e continuată în I never learnt to share în același ton, cu o lungă perioadă la început în care vocea repetă același lucru. Sunete minimale, doar cât să creeze un fond pe care să se așeze vocea. James își folosește vocea -puțin filtrată- în mai multe straturi, unele din ele ca suport pentru vocea principală, la un loc cu restul de sunete electronice aranjate fără vreun tipar.

Totul pare destul de rupt și disparat, ritmul nu e regulat și melodia e discontinuă, și totuși are o capacitate fantastică de autosusținere, lucru pentru care James e impresionant. Transcrie aproape exact (tehnic și emoțional) starea în care e, fie că e rupt, detașat, temător, îndrăgostit fără speranțe sau altfel, prin afișarea acestor stări exact așa cum apar, exact cum se traduc ele prin mâinile lui, la instrumente.
Lindesfarne I: deși vocea e procesată, își păstrează netezimea și suplețea și rămâne elementul central, aproape unic, în melodie. Melodia vine (doar) din voce, din modificarea efectului pe voce și eventual din cele două sau trei sunete din synth-ul lui James. Simplu și eficient. Lindesfarne II în schimb e condusă de tobe și un ritm stabil, poate pentru a compensa maniera liberă în care a curs varianta I.
Limit to your love e poate cea mai pop piesă a albumului, și cu toate astea cea mai reușită (cover după Feist). Vocea rămâne deasupra, restul sunetelor orbitând în jurul ei într-un amestec destul de eterogen și sacadat. Melodia e descompusă, apar acele pauze lungi, aproape surprinzătoare și un ritm simplificat la limită.
James pare expert la manipularea sintetizatorului, dar la capitolul manipularea vocii, fie ea naturală sau prin efecte digitale, e deasupra oricui. Combină vocalizele tip Antony Hegarty (vezi Why don’t you call me, dar de fapt orice piesă e bună de exemplu aici) cu resampling tip Four Tet (vezi pe To Care (Like you) sau I mind) și cu modulări aproape extreme (vezi Lindesfarne I) dar nu-i este frică să o lase naturală atunci când e cazul (vezi pe Measurements, unde face armonie cu mai multe voci suprapuse).

Albumul e fără îndoială avangardist. Greu de încadrat cu precizie în vreun gen, combină dubstep, synthpop și poate chiar RnB în 11 piese discrete, care curg mai mult subînțeles, cu ritm jumătate lipsă și fără explozii puternice. Nu e un album care-l va îmbogăți pe James prin numărul de copii vândute, dar e unul care arată direcții noi în muzica electronică. Cu pauze multe și inteligent folosite, pune puțin mai mult la muncă imaginația ascultătorului; melodia se formeaza între urechi, și asta îl scoate în evidență între majoritatea producțiilor mult prea la îndemână care le poți găsi.

Bat for lashes – Two suns

Natalie Khan, alias Bat for lashes, și-a făcut debutul în 2006 cu un album destul de bine primit la acel moment (nominalizat și la câteva premii), Fur and gold. Dincolo de succesul pe care l-a avut la momentul respectiv, Fur and gold e important pentru că dezvăluie (chiar dacă nu în întregime) natura eterică a muzicii lui Natalie. La un moment dat, se spune că cineva a întrebat-o dacă există ceva pământesc din care să se inspire. La alt moment dat, se spunea despre ea că se aseamănă cu un shaman, sau așa ceva. Exagerări, desigur, dar care pot fi de folos când încerci să vezi de unde vin și cam ce vor Bat for lashes.

Two suns e un album care nu prea are nimic de-a face cu predecesorul său. Și în jurul său există niște povești interesante, cum că Natalie a inventat o anume Pearl în numele căreia a scris albumul, dorindu-și o perspectivă diametral opusă celei proprii. A luat lucrurile aproape de la zero în încercarea de a face albumul nou, ceva diferit (chiar dacă nu opus); oricum, având în vedere poziția pe care o are între partenerele de “scenă” (mă gândesc la scena pop a momentului, cu La roux, Florence și mașina, etc.) nu era o idee bună să rămână în același loc și să facă un album copie, ca stil. Și, într-adevăr, i-a ieșit ceva special, altfel, chiar dacă poate nu așa de bun cum se aștepta.

Glass deschide albumul destul de brutal pentru Bat for lashes, cu niște tobe care se rostogolesc în spatele vocii lui Natalie, dublate de sunete rare și persistente de chitară și sintetizator electronic. Natalie face și niște vocalize care (dintr-un motiv ce-mi scapă) m-au dus cu gândul Dolores o’Riordan. Grimasele sonore ale lui Natalie și ecourile instrumentelor duc melodia într-un plan aflat la ceva distanță de planul real, și asta cumva ne asigură că nu s-a îndepărtat prea tare de ceea ce am simțit deja de pe vremea lui Fur and gold. Se simte încă preferința pentru genul ăsta de metafore cu personaje și peisaje parcă visate, cețoase, magicieni, ogari, etc.
Remarcabile pe album sunt Daniel și Siren song. Pe Daniel, vocea suavă, aproape angelică, a Nataliei se scufundă plăcut între synth-urile moi și ritmul simplu și iese o piesă accesibilă, chiar dacă nu cu totul reprezentativă pentru Bat for lashes. Siren song în schimb e poate cea mai sinceră piesă de pe album; toate artificiile și zorzoanele sunt lăsate la o parte și rămâne vocea care imploră, urcă și coboară, e când plânsă când plină de nerv, și un pian care umple golurile și ține piesa în viață, pe când tot restul instrumentelor parcă vin să o dărâme (vezi tobele de aproape de final care dau senzația vor să închidă totul mai repede și să termine odată). Peace of mind ar putea trece probabil neobservată pe un album PJ Harvey și ascultând-o ai aceeași senzație deranjantă pe care o ai câteodată privind o poză în care subiectul nu e în focus. Păcat de corul care ar fi putut fi folosit mult mai bine. Poate dacă ar fi fost corul de copii de la Dead Man’s Bones… Pe album, sunt multe ocaziile în care ascultând-o pe Natalie te gândești că seamănă cu cineva, dar nu e la fel de bună (Pe Glass, Bjork; Daniel – Fleetwood mac; Two planets – Annie Lennox; Moon and moon – din nou Bjork); și asta nu e tocmai ceva pozitiv.
Cu Scott Walker (al cărui album The drift e printre cele mai bune ascultate în ultima vreme) pe The big sleep, sunt o pereche foarte potrivită. Vocile se aseamănă inclusiv ca timbru și fluiditate și una peste alta produc o reacție tip ți-se-ridică-părul, și pianul cu puțină reverberație nu face nimic să atenueze asta. Piesa nu e doar semnalul sfârșitului ci și imposibilitatea de a accepta așa ceva.

Interesant e felul în care Natalie reușește să te țină suspendat între ceva real, inteligibil, și ceva ireal, de vis, dar care totuși te atrage și te scoate dintre păturile călduțe ale cotidianului. Zona asta nu e chiar de discomfort; e mai degrabă o proiecție foarte flexibilă în care te poți încadra cu propriile lipsuri, cu propriile dorințe și incertitudini, și nu ar fi putut-o contura fără ajutorul lui Pearl. E nevoie de genul ăsta de dualitate ca să poți desena așa ceva, și din punctul ăsta de vedere experimentul lui Natalie e unul reușit. Se simte că implicarea a fost totală și că Natalie s-a expus fără rețineri și fără să facă compromisuri. Ca și experiență sonoră, e forțat pe alocuri, prea moale pe altelocuri, cu siguranță neuniform dar în ansamblu plăcut și relaxant.

Zola Jesus – Stridulum EP

Nika Danilova are 21 de ani, și e Zola Jesus. Numele l-a inventat în liceu, probabil pentru a se îndepărta de colegii ei cu care nu avea multe de împărțit, pentru a se izola de poveștile plictisitoare și neinteresante ale celor din jur. Singură, în schimb, reușește să identifice lucruri, trăiri sau probleme pe cât de simple pe atât de impresionante, și Stridulum e o încercare de a le comunica.
În stilul ei neobișnuit de direct, cu versuri brute, lăsate exact așa cum au apărut, fără verificări și corecturi și neteziri, subliniate cu vocea care e pe cât de limpede și seducătoare pe atât de greu de suportat, reușește să creeze o atmosferă plină de contraste și antagonii. Pe de o parte fondul sonor e întunecat, aproape de goth, gloomy, înfricoșător chiar (cu synth-urile de sfârșitul zilelor de pe I can’t stand sau Manifest destiny, sau sunetele parcă aleatoare pe care le intercalează din când în când), pe de altă parte vocea care oftează și urlă în același timp (vezi Night sau Trust me), dar nu pentru a te împinge mai departe în prăpastia sonoră ci pentru a te ține acolo la limită, exact cât să nu cazi. Fever Ray mai face așa ceva, dar la Zola Jesus construcția e mult mai directă și parcă mai sinceră. Cam toate șase piesele urmează aceeași creștere la foc mic, cu o introducere lentă, atmosferică, pentru ca apoi să se aglomereze cu tobe și voce și să sfârșească într-un soi de încordare din care nu știi exact dacă urmează o săritură sau o ruptură, până când se face liniște.
“It’s gonna be alright…” spune pe I can’t stand, dar judecând după cum sună EP-ul ăsta, fantomatic și imprevizibil, brut și visceral (și aș putea continua), gândul la ce va urma nu poate decât să mă sperie, în cel mai seducător mod posibil.

Fever Ray – Fever Ray

Karin Dreier Andersson, alias Fever Ray, este jumătate din duo-ul The Knife. Fără să fie foarte prolifici pe parcursul celor zece ani de colaborare, cei doi frați au reușit să adune un grup consistent și relativ eterogen (ca proveniență muzicală) de fani. Sound-ul The Knife nu seamănă cu nimic altceva, și poate că și de asta au avut așa priză. De ceva vreme însă au luat o pauză serioasă, iar Karin a decis că e timpul să facă un album solo.

Și a ieșit Fever Ray. Începe cu If I had a heart, cu un ritm mai mult subînțeles, o voce ireală, androgină cumva. Tobe foarte puține, un LFO pe fundal, o atmosferă distorsionată de film noir și combinația asta de două voci (una clară, cealaltă cea androgină, cu mult efect) te țin locului și te fac să înțelegi că nu e doar o melodie, ci mult mai mult (și versuri: “If I had a voice, I would sing [...] More, give me more, give me more”). When I grow up, departe de a fi o listă de dorințe sau orice altceva ar sugera titlul, e mai mult o manifestare psihotică, la limita normalului în sens de DSM. “I put my soul in what I do / Last night I drew a funny man with dark eyes and a hanging tongue [...] The face in the ceiling and arms too long / I wait for him to catch me”, spune Karin, printre altele. Registrul sonor se menține la loops și synths, nu mai e ritmul aproape dansabil cu care se jucau la The Knife. Și vocea e simplificată mult, clară pe majoritatea pieselor, deși mai scapă în efecte care te fac să-ți imaginezi tot soiul de creaturi pe care doar în vise le întâlnești. Seven e puțin mai ritmat, dar în același registru, tot la periferia normalității, outside looking in. În aceeași frază se produc asocieri dificile: “We talk about love / We talk about dishwasher tablets / And we dream about heaven”.
Karin pare să aibă un fel de repulsie pentru lucrurile triviale care i se amestecă în treburi, dar nu e activă. Se manifestă mai mult prin indiferență și retragere. Soluțiile le simte tot în afara realității, sau cel puțin în afara realității uzuale. Triangle walks confirmă cumva zvonul că inspirația pentru albumul ăsta e datorată unor perioade de deprivare de somn, lucru dus mai departe și în Concrete walls (“Eyes are open the mouth cries / Haven’t slept since summer”), unde lipsa de odihnă generează și claustrofobie. Pe I’m not done parcă nici nu mai are repere, așa de afectată îi e percepția (“Is it dark already? / How light is a light? / Do you laugh while screaming? / Is it cold outside?”).
Keep the streets empty for me e cel mai înalt punct al albumului. Pe lângă loop-ul din fundal și ocazionalele sunete de nai (sau ce instrument cu tuburi de suflat o fi), e poate cea mai frumoasă Karin de până acum, cu vocea nealterată, la fel de sensibilă, și versuri care fac melodia să sune aproape ca un cântec pentru copii, care ți se strecoară în cap și nu mai vrea să plece de acolo.

Lipsit de ritmul pe care The Knife se baza, cât de cât, și simplificat serios, Fever Ray nu sare prea departe de trunchi totuși. E un album plin de referințe organice și senzoriale. Umezeală, asfalt, scoici, crabi, mare, zăpadă și multe altele, asociate în scene tulburătoare care te fac să le simți mirosul, gustul, răceala sau căldura; timpul e încetinit cumva, ca atunci când ești atât de obosit încât somnul vine greu, și starea aia pare că durează o veșnicie. Deși în general liniștit și lent, inspiră o senzație de imprevizibil, o frică greu de identificat; plin de imagini singuratice, peisaje reci și pustii, gen Bjork, dar și lipsit de vreo dorință de a le traversa. E foarte persistentă starea asta de… imobilitate agitată. Sunetele (atât vocea cât și synths, drones, și ce mai folosește) par să vină dintr-o zonă foarte cavernoasă, semi-întunecată și unde singura legătură veritabilă pe care o poți stabili e cu propriile angoase și dezechilibre. De la începuturi, The Knife, atât în muzică cât și în relația cu publicul s-au jucat cu identitatea lor, au ascuns-o și deformat-o intenționat (măști, ecrane pe scenă care îi protejau de public, etc). Karin, pe Fever Ray, e de o sinceritate aproape copilărească, dar încă nu iese din umbră, nu de tot. Din zona asta a ei de comfort, sau discomfort la fel de bine, a făcut ceea ce e unul din cele mai bune albume ale anului.

Antony and the Johnsons – Thank you for your love

Thank you for your love e un EP scurt, un fel de pregătire probabil pentru următorul album, Swanlights. Intenția e să fie un fel de preview pentru albumul ce urmează. Ceea ce e puțin ciudat, având în vedere că o piesă (My Lord My Love) a fost deja inclusă pe niște variante ale albumului The crying light, și alte două piese sunt cover-uri după Dylan și Lennon (Pressing on și respectiv Imagine). Antony Hegarty, ca stil și voce, e același pe care-l știm. Vibrato și multă tânguială elaborată, ceea ce par a fi confesiuni intime îmbrăcate într-o teatralitate poate excesivă, tristețe și neîmplinire, etc. Constantă e și senzația că albumul nu are început și sfârșit, că de oriunde l-ai apuca, parcă îl știi de dinainte, care nu e neapărat în avantajul său.

Remarcabil însă e faptul că există o schimbare de conținut și/sau de atitudine. Antony pare să fi ieșit din umbră, pare să fi găsit undeva o mare parte din lucrurile pe care și le dorea pe celelalte albume, ba chiar are de unde da, așa că împarte mulțumiri (vezi piesa titlu), epitete și dragoste în jurul său (către acest “you” nedeterminat, lucru care poate fi pe placul celor ce-l ascultă, lăsându-le lor libertatea să aleagă cine e “you”, poate chiar să se aleagă pe ei înșiși, ca ascultători), într-un altruism pe care nu l-am observat până acum. E o parte a lui care nu a fost așa evidentă, fiind înainte foarte ocupat cu a exprima golurile pe care le simțea și cu a descrie hăurile care se căscau în jurul lui la fiecare pas (sic!). Chiar și cele două piese cover se potrivesc destul de bine pe EP și sunt în aceeași notă. Antony are calitatea asta de a putea interpreta orice în stilul lui deosebit fără a părea pretențios, fals sau artificial mai mult decât intenționează.
Ca și conținut sonor, pe lângă vocea lui Antony, piesele nu conțin prea mult. Majoritatea au un fundal de clape lente sau acorduri de chitară care susțin un fel de ceață acustică în spatele a ceea ce Antony desenează cu vocea. Până și versurile au multe părți banale, sau care ar fi banale dacă n-ar fi aceeași voce (pe piesa titlu nu știu cât aș fi putut rezista la repetiția acelui “thank you”, “thank you”… ).

EP-ul pare a fi făcut doar ca o confirmare a prezenței lui Antony. Nu conține prea mult material original (de fapt singura piesă cu adevărat originală de aici e You are the treasure) dar marchează totuși o schimbare. Efectul depinde în întregime de poziția pe care sunteți înainte de a-l asculta. Fanii Antony and the Johnsons o să fie fericiți să-l audă din nou. Dacă înainte vi se părea prea teatral spre fals, tot acolo o să fiți și după EP-ul ăsta. Schimbarea de atitudine nu îl depărtează de linia pe care merge Antony Hegarty ca stil. Eventual îl face să sară puțin, pe altă dimensiune.

65daysofstatic – We were exploding anyway

Venind de la o formație care m-a obișnuit cu un post rock relativ clasic ca formă, cu multă chitară, cu creșteri și ruperi de ritm, cu tobe agresive și o dinamică complexă, albumul ăsta e o schimbare importantă. Tot timpul am asociat, subiectiv, 65daysofstatic (cu The destruction of small ideas de exemplu) și mai multe albume post rock (fie de la This will destroy you, God is an astronaut, Explosions in the sky sau chiar Mogwai și Godspeed, you black emperor!) cu o stare mai degrabă spre latență și imaginație, gen e-doar-la-tine-n-cap, stimulii acționând mai degrabă subtil și fără a produce reacții imediat vizibile.
65daysofstatic făceau deci cam același lucru cu senzorii mei. Până acum. We were exploding anyway e un titlu foarte bun pentru ce e albumul. Explozia în cauză s-ar fi putut sfârși negativ dacă protagoniștii n-ar fi fost 65daysofstatic, cu trecutul lor plin de experiențe live, unele -mai recente- chiar în compania The Cure.

Pe We were exploding anyway se produc schimbări importante. Transformări mai degrabă. Sunt tot ei, acolo, în spatele instrumentelor, dar parcă mai destinși și mai relaxați, mai expresivi. Nu se mai gândesc așa mult la cum dozează sunetul, parcă sunt mai puține calcule, mai multă joacă și mai multă încredere.
Și începe cu Mountainhead. Prima oară ascultată, începe aproape dance, ca o piesă de club. Parcă e Moderat jucându-se cu un beat simplu, pentru ca apoi să treacă în ceva care seamănă cu God is an astronaut (cam un Route 666, așa). Abia după câteva repetări dispar referințele astea și poate fi simțită așa cum e: se simte bine încă chitara predominantă, cu mult sunet digital pe lângă și tobe repetitive, un pic dance. Sunetul e transformat însă, fundamental. E altă energie, se învârte în jurul altor poli. Influențele noi propulsează piesele într-o goană pe alte rute senzoriale. Crash tactics folosește tehnici de DJ, cu ritm tăiat, sunete eliminate brusc, de parcă și auzi lumea urlând când revine pe un beat puternic. Fără a abandona construcțiile ascendente tipice post rock, combinația cu noile ritmuri, joaca asta cu jucăriile noi duce lucrurile mai departe în ceea ce pare o formulă foarte coerentă și captivantă, deși luate separat, n-ai fi zis niciodată că ingredientele se pot amesteca. Dance dance dance are un ritm tribal. Weak4 parcă are tobe luate de la Prodigy combinate cu ceva Crystal Castles sau mai rău, Pendulum. Piano fights te duce de la clapele simple de la început la o construcție grandioasă, după jumătatea piesei, un fel de înapoi la rădăcini bine plasat între elemente accesibile.
Poate și din cauza colaborării cu Robert Smith, Come to me e piesa care probabil e Piesa albumului. Și e 65daysofstatic în cel mai bun moment de până acum. Pe o suprafață netezită de niște clinchete suave se suprapune o tobă monotonă și vocea lui Robert Smith, pe repeat. Urcă o vreme, ritmul, zgomotul, până când se taie și se regrupează pentru o nouă învăluire. Chitara punctează doar momentele cheie. Alt loop de voce și toba ca un puls care urcă și coboară. Vreo opt minute de așa ceva te lasă extenuat, chiar dacă nu într-un sens pur fizic. Urmează Go complex, care e cam în același ton cu Weak4. Liber la voce distorsionată, deep bass și sample-uri digitale cât cuprinde. Pendulum ar trebui să se simtă amenințați.

Starea asociată nu mai e de latență. În nici un caz. Albumul ăsta e organic, fizic de-a dreptul. 65daysofstatic s-au folosit din plin de experiență și inspirați, au mizat pe combinații fantastice și au obținut efecte impresionante. Poți sări și urla ascultând albumul, și, mai mult, câteodată chiar vrei. Are zone cenușii, de cădere liberă sau -în funcție de stare- de plutire (am reținut în sensul ăsta niște bucăți din Debutante), zone atât de plăcute dacă vii de la un post rock “clasic”, dar îți trezește la viață și alte simțuri și alte porniri, îți lasă (și) un gust pământesc, un amestec de arome tari, neașteptate, și asta face din el un album excelent.

The National – High violet

High Violet era unul din cele mai aşteptate albume, cu atât mai mult cu cât The National, în ultimii ani, a ieşit foarte la lumină. High Violet a fost anunţat şi pus spre audiţie liberă de NY Times într-un articol lung şi elaborat (poate un pic prea lung).
Nu mai sună doar în căştile celor cu obiceiuri somnambulice sau a celor cu program de 8 ore care se transformă în 10-12 şi care ajung acasă şi încearcă să găsească comfort în băi regulate în propria blazare şi propria singurătate. Matt Berninger ajută cu siguranţă la întreţinerea atmosferei ăsteia leneşe, de somn dar nu chiar somn combinată cu o concentrare senzorială. De la tobele lui Bryan Devendorf la backing vocals la chitara un pic murdară la vocea lui Matt melodiile te trag într-o dezordine comfortabilă; e cumva o surpriză plăcută deschiderea asta, senzaţia pe care The National o dau… parcă nu fac nimic deosebit, parcă nu muncesc deloc ca să obţină efectele, pare extrem de natural. Când ajungi în schimb la a nu-ştiu-câta audiţie (ca toate albumele The National, şi High Violet e cu efect întârziat…) realizezi că există subtilităţi, că există versuri care dau totul peste cap deşi iniţial nu le dăduseşi cine ştie ce importanţă. Printre altele, şi asta e o parte foarte plăcută la High Violet, că îl descoperi cu timpul, şi după Boxer şi Alligator (care erau mai tinere, care mai dădeau pe dinafară, erau mai directe şi mai aspre parcă…) îţi dai seama că e puţin altceva, că e uimitor cum The National au avut o evoluţie atât de naturală, că genele muzicii lor s-au combinat atât de fericit încât i-au dus pe drumul optim până acum.

Bloodbuzz Ohio cred că e cel mai bun exemplu despre cum funcţionează The National pe ultimul album. Matt, cu vocea lui joasă, aproape plictisită, şi versurile ex-ce-lente, tobele care complementează la fix pianul, şi “I was carried / to Ohio in a swarm of bees”… Scoase din contextul melodiilor, versurile poate par puţin deconectate, poate nu poţi urmări exact firul. Dar funcţionează, împreună cu restul, atât de bine, în sensul că e sincer, neforţat, real. Poveştile sunt un pic mai subtile decât pe Boxer sau Alligator, e drept, dar subiectele sunt aceleaşi drame comune (vezi de exemplu problema paternităţii, în Afraid of everyone), aceleaşi probleme normale, neexagerate, netransportate în lumi fictive şi netrecute prin (prea) complicate filtre lirice. Sorrow spune povestea unei despărţiri, fără ornamente preţioase şi sentimentalisme inutile. Anyone’s ghost e povestea dinaintea unei despărţiri, deşi nimic nu e iminent. E doar senzaţia că nu eşti dorit… “you say you stayed home alone with the flu / find out from friends that wasn’t true”. E despre a nu fi la locul potrivit, şi în jur la ideea asta e mult din album. Goluri şi distanţe. “now we’ll leave the silver city ’cause all the silver girls / gave us black dreams” spune pe Conversation 16. Totul e spus calm şi lent, cu atitudinea omului care, deşi visător şi melancolic, ştie despre pericolele în care te pune o asemenea stare. E un fel de “I miss the comfort in being sad” dar fără tendinţe suicidale, şi asta îl face matur şi sensibil în acelaşi timp, combinaţie care nu are cum să nu fie atractivă.

The National pur şi simplu nu ratează nici o melodie pe High Violet. E un album excelent, cap-coadă, de la Terrible love la Vanderlyle crybaby geeks. E perfect pentru vârsta pe care o are The National (vârstă muzicală, dacă pot spune aşa) şi perfect pentru momentul la care a venit. Până la urmă, deşi cu mişcări mai exersate, cu manifestări puţin mai subtile şi expresii mai netezite, High Violet atinge la fel de mult şi exprimă la fel de dens. E acolo pentru toată lumea şi rămâne să alegem dacă ne amestecăm vieţile cu el sau nu.

Four Tet – There is love in you

There is love in you este al 5-lea album produs de Kieran Hebden sub numele de Four Tet (dacă nu punem la socoteală aici albumul de remixes şi cel live). Albumul e cumva legat de activitatea lui Kieran în clubul Plastic People, din Londra (de altfel e şi o melodie cu numele ăsta pe album), în sensul că acolo a introdus în set-ul lui piese sau idei de piese care ulterior au fost incluse pe album, pentru a vedea cât de bine prind la public. Şi le-a tot rafinat în felul ăsta, şi efortul a dat rezultate. De la Rounds încoace, e primul album care e cel puţin la fel de impresionant. E un album care -ca şi altele înaintea lui- se bazează  mult pe combinaţii între instrumente (cinele, corzi, tobe) şi sunete electronice (clopote, scratch-uri, voci distorsionate şi tăiate, drones, etc); combinaţii care nu cred că ar fi putut ieşi mai bine din degetele altcuiva.

Angel Echoes deschide albumul cu cel mai clasic ritm cu putinţă, 4/4, cu tobă kick şi cinele. În scurt timp se suprapune o voce tăiată şi nişte sample-uri electronice, mai mult pentru culoare. Vocea e interesantă, prelucrarea o face de neînţeles, dar -deşi nu pricepi sensul cuvintelor- cumva simţi ce e de simţit, dincolo de voce, dorinţa, sau lipsa, sau amândouă deodată. Fără prea multe schimbări sau ruperi de ritm, piesa curge încet spre Love cry, care e poate cea mai bună de pe album. Puţin mai întunecată, puţin mai concentrată, e parcă alt Four Tet; dus un pic spre dubstep (aluzie şi la prietenia între Kienan şi cel cunoscut sub numele de Burial, colegi de liceu ei), cu un synth care sună ca un instrument de suflat trecut printr-o perdea de apă, distorsionat puţin dar încă în stare să facă parte din melodie. Kienan tot construieşte peste astea, adaugă o voce care doar repetă “love cry…”, monoton şi fără prea multă intonaţie, adaugă nişte clape metalice, nişte drone-uri care sună ca o conversaţie între două insecte-robot şi se tot joacă cu toate astea într-un mod fluid şi coerent că te întrebi cum de poate să o ţină aşa peste 9 minute fără să iasă din plasa ţesută de chiar el şi fără să devină monoton sau plictisitor. Circling sună puţin a Boards of Canada într-un moment mai ritmat şi mai clar, şi e chiar parcă puţin subliminală. Faptul că şi pe There is love in you sunt folosite sunetele astea “naturale” (clopote, cinele, voci) face albumul să fie cumva clar şi senin, în ciuda unor sunete rupte şi a unor cuvinte ininteligibile, şi caracteristica asta a rămas de la albumele mai vechi. Deşi ritmul se schimbă (This unfolds, de exemplu, e mult mai lent, în vreme ce She Just likes to Fight putea foarte bine să fie pe un album post-rock), sentimentul ăsta de claritate rămâne pe tot parcursul albumului şi ajută foarte mult la continuitate şi coerenţă.

Tot timpul, Kienan a experimentat cu câte ceva, a luat de aici şi de dincolo şi a adăugat la colecţia imensă care reprezintă stilul lui. E imposibil ca atunci când auzi de exemplu un ritm rupt sau nişte zgomote tăiate să nu te gândeşti la Four Tet, la Rounds sau -mai nou- la There is love in you. E o “electronica” numai al lui, prost descrisă anterior ca “folktronica” (folk-ul nu prea are legătură cu ce se întâmplă acolo), o ştiinţă a sunetelor despre care ar putea lejer scrie volume şi încă ar fi greu de imitat. Asta cred că e marea calitate la Four Tet… că înţelege ce se întâmplă cu sunetele, înţelege cum pot fi combinate şi prin asta e capabil să creeze un spaţiu sonor extrem de plăcut şi surprinzător în fiecare secundă.

Official site

Nedry – Condors

Deși la început poate părea doar încă un album de dubstep care are ca principală calitate faptul că face podelele să tremure prin frecvențele de bas, chiar nu e așa. Nu e așa absolut deloc.

Adică, nu înțelegeți greșit, basul e din categoria aia care la volumul potrivit îți poate mișca organele interne, și ritmul vine clar din dubstep, de pe la Skream sau poate Burial vin sincopele și măsura ruptă (ritmul de fapt e subliniat mai mult de chitara bas și de chitară, așa cum îi stă bine la dubstep). Printre cele clasice ale genului, Matt Parker și Chris Amblin (responsabili cu electronica grupului) pun o grămadă de alte sunete, tot felul de zgomote electronice, glitch-uri și swirl-uri și cam tot ce vă vine în minte din registrul ăsta. Rezultatul e o perdea sonoră care vibrează parcă și ea atunci când sunetele joase îți deformează temporar corpul. Chitara (destul de curajos pusă în aceeași echipă cu restul) are câteodată o tentă post rock, care ar putea explica motivul pentru care Nedry cică vor fi supporting act pentru 65daysofstatic.
Ayu Okakita face vocea pe album. Pe o parte din piese, fiindcă unele nu au voce. Altele au voce dar e doar pentru a scoate niște onomatopee. Nici nu au nevoie de mai mult. Revenind la voce, e greu de încadrat. Câteodată limpede, alteori mascată sub cine știe ce efecte, moale și melancolică (pe Apples & Pears sau Swan Ocean) și apoi ascuțită, nervoasă, lunatică (a la Cocteau Twins, pe Squid Cat Battle de exemplu), poate fi delicată în sensul în care de exemplu Bjork e delicată, sau poate arăta o puternică personalitate, în sensul în care de exemplu vocea lui Tori Amos are personalitate.

E chiar suprinzător, albumul, dar trebuie să pornești cu urechea odihnită și fără tentația de a-i lipi pe Nedry de alte nume cu care poate au ceva în comun (știu eu, Portishead, Lamb, Skream, Burial, Cocteau Twins, 65daysofstatic, etc). Sunt piese care sunt chiar melancolice și care curg frumos susținute de vocea lui Ayu (sau fără ea) și poate de niște versuri care plutesc undeva, ca o ceață, deasupra monstrului care abia așteaptă să iasă din difuzoarele de bas. Așa începe Condors, cu A42, frumos, lent, ritmic chiar, cu niște inserții electronice foarte în limita suportabilului. Pe Apple & Pears totul își dă drumul. Ayu își manevrează vocea printre valurile provocate de bas în ceea ce pare a fi o masă fluidă de sunete (care chiar și conține ceva ce sună cristalin, a apă curgând) și undeva acolo dedesubt se simte un fel de amenințare și un pic ți-e frică, fără să vrei. Squid cat battle duce sentimentul ăsta mai departe, spre piele încrețită și o senzație subită de răcoare la ceafă și la încheieturi; poate e chitara distorsionată, poate vocalizele  lui Ayu, poate zgomotele de degete trecute peste corzi tensionate, nu se știe. Senzația de nod în gât însă e greu de înlăturat și undeva în zona asta stă motivul pentru care Condors e așa de atractiv. Și Scattered conține distors cu chitara electrică, și ritmul ținut la corzi e transferat apoi la degetele manevratoare de butoane ale unuia din cei doi (Matt sau Chris) care îl țin un pic apoi îl dau înapoi chitarei. Se așează foarte bine, sunetele în piese, piesele în album. După Condors (piesa) și Swan Ocean (puțin mai lentă, mai moale, chiar dacă la un moment dat ritmul e mai alert; e mult mai curată cumva, parcă ar încerca să netezească stratul de zgomot “greu” care s-a depus mai înainte) albumul se încheie cu Where the dead birds go. Aici, ceva bâzâie în permanență, în spate parcă ceva e pus pe repeat în mod neintenționat, ca și când adormi și acul tot sare pe placă repetând ultimele câteva note.

Sunetele se așează foarte bine în piese, și piesele în album (mă repet, știu). E o senzație de întreg până la urmă la care nu te gândești decât după ce s-a făcut liniște. Nu e o treabă făcută repede, improvizată (poate unii chiar ar obiecta că parcă pare prea planificat totul), și niciunul din cei trei nu se ferește să atace ceea ce tocmai s-a construit în fiecare piesă sau ritm, iar efectul e că se îmbunătățește clar experiența Condors.

Chiar dacă genurile dubstep/trip-hop nu au așa mare trecere, Condors al celor de la Nerdy merită ascultat. Cu basul cât de tare suportați.

The xx – XX

Prima oară când e ascultat, XX nu rămâne aşa tare în memorie. Totuşi, te face să-i dai o şansă. Şi dacă îl asculţi de câteva ori, deja e cu totul altă poveste. Se transformă în ceva plăcut, chiar dacă nu ştiu dacă e neapărat ceva deosebit de frumos. E ceva foarte intim şi relaxant.
The xx sunt foarte tineri şi ăsta e primul album. Chiar n-ai zice, că e produs de nişte nou veniţi, albumul. Cumva zici că e pop, dar nu urmează o reţetă clasică, nu e aşa bine definit şi nici comparabil cu alte succese pop de dată recentă. Poate de asta iese în evidenţă, fiindcă -deşi foarte nou- e un stil foarte original şi care pare foarte natural.

De la Intro, îţi dai seama cumva cam în ce linii se încadrează XX. Intro-ul ăsta are un aer misterios dar nu întunecat. E ca şi când ai vedea un film cu cineva care are un plan secret care implică să facă ceva bun. Un complot al binelui, cumva. La asta mă face să mă gândesc (nu întrebaţi de ce). Urmează VCR, cu al său “… you, you just know, you just do” şi cu nota asta pozitivă subtilă, mascată un pic de versurile  cântate alternativ de cei doi (Romy Madley Croft şi Oliver Sim). Crystallised, împreună cu Heart skipped a beat şi poate Basic Space sunt cele care fac albumul. Din nou, versurile celor doi, ritmul simplu şi languros, un pic de accente de chitară (Romy o ţine sub control, nu dă nimic pe dinafară, nimic ce nu e necesar) completate de bass-ul (câteodată sună aproape funk) lui Oliver care insistă pe nişte succesiuni limpezi, fără artificii, exact la subiect şi care se potrivesc la fix în ansamblu. Versurile par nesigure şi distante (“sometimes, I still need you…”, “I think I’m losing where you end and I begin”, “I can’t give it up, to someone elses touch, because I care too much”, etc…) dar e atât de plăcut să te laşi pradă melancoliei şi să trăieşti povestea, încât până la urmă totul prinde un sens. În plus, vocile celor doi contrastează (a lui Oliver, mai dură, puţin pe nas, fără prea mult sentiment, şi a ei, tristă, naivă, melodioasă şi fluidă şi orice combinaţii între astea) într-un mod foarte plăcut, ceea ce face piesele şi mai bune. Sunt şi câteva piese unde Romy e singură cu vocea (Shelter, de exemplu) şi se descurcă remarcabil. Interesant e cum pe unele piese (vezi Intro sau Infinity) există acele acorduri de chitară şi note de bas cu o tonalitate minoră (şi o notă cumva enigmatică) care au clar un efect cinematic. Bucăţile alea melodice le-aş vedea pe coloana sonoră de la un Dead Man de Jim Jarmusch sau a unui alt film cu cine ştie ce personaj misterios şi care (filmul) are/ar avea o puternică componentă vizuală, poate în detrimentul subiectului propriu-zis. Şi XX are o componentă… imagistică (să nu-i zic tot vizuală) puternică.

Ceea ce rămâne după ce asculţi albumul (înafară de câteva “catchy tunes” şi câteva versuri destul de ieşite din comun încât să fie reţinute) este ceva cald (greu de definit ce, undeva pe sub stern) şi poate o îmbunătăţire a dispoziţiei de a visa. Pentru cei foarte dinamici, poate nici nu e un album care să merite foartă multă atenţie. E totuşi remarcabil cât de bine se descurcă The xx pe primul lor album, într-o manieră în care alte formaţii reuşesc abia după multe încercări. Adăugaţi la asta cât de tineri sunt, şi cu atât mai mult devine demn de atenţie. Numai bun de ascultat noaptea, în maşină, sau în căşti, la plimbare printr-un oraş în semiîntuneric.